Hotărârea CtEDO din 29 noiembrie 2016 în cazul sosirii Bisericii Greco-Catolice în Lupeni și alții contra României (plângerea nr. 76943/11).
În 2011, reclamanții au fost asistați în pregătirea plângerii. Ulterior, plângerea a fost comunicată României.
În acest caz, plângerea privind decizia de a restabili locurile religioase, pe baza dorințelor membrilor congregațiilor care dețin această proprietate, a fost luată în considerare cu succes. A fost încălcat articolul 6 § 1 al Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Nu au existat încălcări ale articolelor 6 și 14 ale Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
CIRCUMSTANȚELE CAUZEI
În 1948, reclamantele, organizațiile religioase, orientale catolice (greco-catolică, sau uniat) Biserica, au fost respinse în temeiul Decretului-lege N 358/1948. Potrivit acestui decret-lege, bunurile aparținând bisericii a spus, a fost transferată statului, cu excepția proprietății parohii, care a fost transferat la Biserica Ortodoxa pe baza Decretului N 177/1948, prevede că, în cazurile în care cele mai multe dintre adepții unei biserici devine o parohie a unei alte biserici, proprietate aparținând primei biserici, merge la a doua. În 1967, templul și împrejurimile sale, parohia a aparținut reclamantului, în conformitate cu cartea funciară a devenit proprietatea Bisericii Ortodoxe Române.
După prăbușirea regimului comunist în decembrie 1989, Decretul nr. 358/1948 a fost abrogat prin Decretul-lege nr. 9/1989. Biserica Uniată a fost recunoscută oficial prin Decretul-lege nr. 126/1990 "Cu privire la anumite măsuri referitoare la Biserica românească unită cu Roma (Biserica Greco-Catolică)". Articolul 3 din Decretul-lege prevede că statutul juridic al bunurilor care au aparținut parohiile Bisericii Unite, definită comisia mixtă formată din reprezentanți ai clerului ambelor biserici: ortodoxă și unită. Atunci când iau decizii, aceste comisii ar trebui să ia în considerare "dorința adepților comunităților la care a trecut această proprietate".
Articolul 3 din Decretul-lege nr. 126/1990 a fost modificat prin Decretul Guvernului României din 13 august 2004 nr. 64/2004 și Legea nr. 182/2005. În conformitate cu un decret special al noii ediții în absența unui acord între reprezentanții clerului celor două biserici, membri ai comisiei mixte, partea interesată poate solicita instanței pe baza unor dispoziții de drept comun.
Parohia reclamantului în temeiul legii a fost reînregistrată la 12 august 1996. Reclamanții au făcut încercări de a obține întoarcerea templului și a teritoriului adiacent acestuia. Reuniunile comisiei mixte nu au condus la niciun rezultat. În plus, reclamanții au intentat un proces pe baza dispozițiilor de drept comun, dar fără succes. În baza deciziilor lor, instanțele românești au pus un criteriu special - "dorința adepților comunităților la care a trecut această proprietate".
Printr-o hotărâre din 19 mai 2015 Camera a Curții Europene a concluzionat în unanimitate că, în cazul cerințelor paragrafului 1 al articolului 6 al Convenției și a articolului 14 din Convenție coroborat cu articolul 6 § 1 din Convenție nu a fost încălcat.
La 19 octombrie 2015, la cererea solicitanților, cazul a fost trimis la Marea Cameră a Curții Europene de Justiție.
ASPECTE ALE LEGII
Cu privire la respectarea articolului 6 alineatul (1) din Convenție. Cererea introdusă de reclamanți a afectat dreptul civil și urmărea să stabilească prin intermediul instanțelor drepturi de proprietate, chiar dacă subiectul litigiului era locul de cult. Rezultă că articolul 6 § 1 al Convenției este aplicabil în speță.
(a) Dreptul de acces la instanță. Solicitanții nu au fost împiedicați să aducă o cerere de returnare a clădirii bisericii instanțelor naționale, care au examinat cu atenție cazul. Instanțele de judecată sunt independente și imparțiale, au puterea discreționară de a evalua exercitarea competenței sale jurisdicționale, și rolul lor nu a fost limitat la aprobarea prejudecarea rezultatului procedurii.
Astfel, în speță, nu a fost un impediment procedural în calea accesului reclamantului la instanțele de judecată, precum și a dispozițiilor de fond, care, deși poate fi influențat rezultatul procedurii nu ar putea exercita nici o influență asupra instanțelor din procedurile de arbitraj pe fond. De fapt, reclamanții s-au plâns de dificultatea îndeplinirii condițiilor stipulate de legea materială, pentru a decide cu privire la întoarcerea acestui loc de închinare. În același timp, distincția între elementele procedurale și de fond este decisivă pentru aplicabilitatea și, dacă este cazul, valoarea garanțiilor prevăzute la articolul 6 din Convenție, care, în principiu, nu se aplică restricții de fond privind dreptul există în legislația internă. Prezenta propunere este rezultatul reducerii următorul citat din decizia: „Cu toate acestea, după cum se poate observa din practica constantă a Curții Europene de Justiție, este necesar să se mențină distincția între elementele procedurale și de fond: indiferent cât de subtilă poate fi într-un anumit set de norme juridice interne, rămâne esențială pentru aplicabilitatea și , dacă este cazul, domeniul de aplicare al garanțiilor prevăzute la articolul 6 din convenție, care, în principiu, nu se aplică limitărilor de fond existente în țări ". Se presupune probabil că nu instanța a limitat dreptul reclamanților la un proces echitabil, ci legislația din România.
dorințele Criteriul credincioșilor, care a fost considerată în prezenta cauză pot fi considerate ca nefiind limitative în nici un fel competența instanțelor de soluționare a cererilor de returnarea locurilor de cult din posesiunilor altor oameni, și formularea legii de fond. instanțele române în prezenta cauză are competență deplină în aplicarea și interpretarea dreptului național, fără a fi legat de refuzul parohiei ortodoxe a acordului de decontare în cadrul procedurii în cadrul Comitetului mixt.
Criteriul atacat a provocat dezbateri aprinse la adoptarea sa de către Parlament și de modificare a Decretului Lege N 126/1990 Legea N 182/2005. Atât biserica de mai sus-menționate au participat la consultări în cadrul procesului legislativ care a condus la adoptarea acestui criteriu. Jurisprudența Curții Constituționale cu privire la compatibilitatea acestui criteriu cu Constituția a fost consecvent în ceea ce privește utilizarea sa a Comitetului mixt și în contextul aplicării procesului pe baza unor dispoziții de drept comun.
În cazul în care „parohia greco-catolică Sembata Bihor împotriva România“ (Sâmbata Bihor greco-catolică Parohia v. România) (hotărârea din 12 ianuarie 2010, plângerea N 48107/99, „Buletin informativ al jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului“ N 126 Curtea a constatat restrângerea dreptului de acces la instanță, după luarea în considerare a cadrului legislativ care a existat înainte de modificările aduse textului articolului 3 din Decretul-lege N 126/1990 Ordonanța N 64/2004 și legea nr 182/2005, care este, înainte de apariția posibilității prevăzute în mod expres de acestea modificări, inițierea unei proceduri judiciare lstva, în baza prevederilor dreptului comun. Având în vedere considerațiile de mai sus, reclamantele nu au fost lipsiți de permisiunile pe fond a creanțelor lor în ceea ce privește drepturile de proprietate la locul de cult. Dificultățile întâmpinate de solicitanți în eforturile lor de a asigura revenirea clădirilor bisericești contestate au fost cauzate de dreptul material relevant și nu au legătură cu restrângerea dreptului de acces la instanță.
DECIZIE
În acest caz a fost nici o încălcare a articolului 6 al Convenției (adoptat cu 12 voturi „pentru“ și cinci - „contra“).
(b) respectarea principiului securității juridice. Interpretarea contradictoriului a termenului de „drept comun“ a existat în Înalta Curte, chemată să soluționeze aceste dispute în ultimă instanță. Aceasta a fost reflectată în deciziile luate de instanțele inferioare, care au emis, de asemenea, decizii contradictorii. Din 2012, Înalta și constituționale Instanțele au convenit asupra poziției sale în ceea ce privește procedurile de restituire a locurilor de cult, care, în practică, a condus la armonizarea jurisprudenței instanțelor inferioare. Cu toate acestea, din 2007 până în 2012, Înalta Curte a decis că s-au opus diametral. Astfel de fluctuații de interpretare judiciară nu poate fi considerată ca o lege caz în curs de dezvoltare inerente în orice sistem judiciar, din moment ce Înalta Curte a schimbat poziția. În cele din urmă, incertitudinea juridică a vizat chestiuni legate de accesul la instanță și legea materială corespunzătoare.
Rezultă că, în speță, în jurisprudența au fost „diferențe profunde și de durată“, în sensul hotărârii din Marea Cameră a Curții Europene de Justiție „Necdet Șahin și Perihan Șahin v. Turcia“ (Nejdet Sahin și Perihan Sahin v. Turcia), pe 20 octombrie 2011 de plângere N 13279/05, „Buletin informativ al jurisprudenței Curții Europene a drepturilor omului“ N 145.
Contextul în care a considerat cererea reclamanților, și anume incertitudinea jurisprudenței, exacerbate de evitarea utilizării imediate a mecanismului prevăzut de legislația internă pentru a asigura o practică uniformă, chiar și în curtea supremă a țării a încălcat principiul securității juridice și, în același timp, a avut privarea de efect de proces echitabil reclamanților.
DECIZIE
A fost comisă încălcarea cerințelor articolului 6 din Convenție (în unanimitate).
De asemenea, Curtea a decis „pentru“ 12 voturi pentru și cinci - „împotriva“, care, în cazul articolului 14 coroborat cu articolul 6 § 1 din Convenție sunt încălcate nu a fost, deoarece nu a existat nici o diferență de tratament între reclamanți și pârâtul în ceea ce privește posibilitatea de a recurge la instanțele de judecată și să obțină o hotărâre cu privire la cererea de revendicare a unui loc de cult din, și, în unanimitate, că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 al Convenției pentru motivul că caz reclamanților nu a fost audiat într-un termen rezonabil.
COMPENSARE
În aplicarea articolului 41 al Convenției. Curtea a acordat reclamanților în totalitate suma de 4.700 de euro pentru prejudiciul moral.
Vezi de asemenea hotărârea Beian împotriva României din 6 decembrie 2007, plângerea nr. 30658/05, Albu și alții c. României ) din 10 mai 2012, plângerea nr. 34796/09 și Ferreira Santos Pardal contra Portugaliei, hotărârea din 30 iulie 2015, plângerea nr. 30123/10.