CEDO a constatat o încălcare a cerințelor articolului 13 din Convenție.

Заголовок: CEDO a constatat o încălcare a cerințelor articolului 13 din Convenție. Сведения: 2024-06-19 05:08:14

În 2019, reclamantul a fost asistat la pregătirea plângerii. Ulterior, plângerea a fost comunicată României.

Cazul consideră că o cerere de vătămare a fost o cale de atac eficientă din 13 Ianuarie 2021 pentru a obține despăgubiri pentru condițiile necorespunzătoare de detenție sau transport ale deținuților din trecut. A existat o încălcare a articolului 13 din Convenție în acest caz.

 

CIRCUMSTANȚELE CAZULUI

 

Reclamantul era în arest. El a făcut apel împotriva condițiilor necorespunzătoare de detenție, precum și a unei căi de atac (o cerere civilă de răspundere pentru o infracțiune civilă utilizată pentru a obține despăgubiri pentru daune morale.

 

PROBLEME JURIDICE

 

În ceea ce privește respectarea articolului 3 din Convenție. În luarea unei decizii definitive cu privire la cazul reclamantului, instanțele române au remarcat că în timpul detenției sale în închisoarea Deva (din 27 februarie 2014 până în 29 aprilie 2015 și din 14 mai până în 25 mai 2015), i s-a asigurat mai puțin de 3 metri pătrați de spațiu sanitar.

În Hotărârea pilot Rezmive și alții împotriva României (A se vedea: Hotărârea Curții Europene de Justiție în cauza "Rezmives și alții împotriva României" (Rezmive și alții împotriva României) din 25 aprilie 2017, plângere nr.61467/12.), Curtea Europeană a constatat deja o încălcare a articolului 3 din Convenție în circumstanțe de fapt similare cu cele avute în vedere în prezenta cauză.

 

Rezoluție

 

Cazul a implicat o încălcare a cerințelor articolului 3 din Convenție (adoptată în unanimitate).

În ceea ce privește respectarea articolului 13 din Convenție, luate în considerare în coroborare cu articolul 3 din Convenție. Argumentând că nu a existat nicio încălcare a articolului 13 din Convenție în prezenta cauză, autoritățile române s-au referit la o cale de atac care a apărut ca urmare a dezvoltării jurisprudenței în urma hotărârii menționate mai sus în Rezmives și alții împotriva României, care, potrivit autorităților române, a permis soluționarea a numeroase cazuri individuale. plângeri legate de problema condițiilor inadecvate de detenție în România.

(a) crearea unei noi căi de atac prevăzute de legislația română. Pe baza materialelor care i-au fost prezentate, Curtea Europeană nu a putut verifica dacă toate deciziile indicate de autoritățile române au intrat în vigoare. Cu toate acestea, luând în considerare numărul semnificativ de exemple din jurisprudență și concluziile instanțelor române, Curtea Europeană a formulat următoarele observații.

În primul rând, în ceea ce privește disponibilitatea unei căi de atac, sarcina probei impusă reclamantelor nu părea excesivă. În majoritatea exemplelor citate, reclamanții au folosit dovezi ușor disponibile, cum ar fi descrieri ale condițiilor de detenție sau de transport reclamate și, uneori, declarații ale martorilor, astfel încât autoritățile române au fost nevoite să respingă aceste acuzații.

În al doilea rând, în ceea ce privește garanțiile procedurale, majoritatea procedurilor au durat mai puțin de doi ani în instanțele uneia sau a două instanțe. Doar patru cazuri au fost examinate în instanțe de una sau două instanțe de puțin mai mult de doi ani. În acest sens, deși legislația română în vigoare la momentul reexaminării nu stabilea un termen specific pentru judecarea unor astfel de litigii, timpul petrecut de instanțele statului pârât pentru a examina o cerere de prejudiciu nu părea să fie excesiv de lung. În plus, normele privind taxele judiciare nu păreau să impună o sarcină excesivă suplimentară reclamantului. Potrivit legislației române, persoanele care doresc să depună un proces împotriva statului pentru a obține despăgubiri pentru condiții necorespunzătoare de detenție sau transport nu erau obligate să plătească o taxă judiciară.

În al treilea rând, instanțele române au analizat procesele civile pentru respectarea standardelor stabilite în jurisprudența Curții Europene. Ei au considerat dacă tratamentul reclamanților a atins un astfel de grad de cruzime încât să intre în domeniul de aplicare al articolului 3 din Convenție, ținând cont de obligațiile pozitive ale statului care decurg din acest articol. De asemenea, au luat în considerare consecințele supraaglomerării excesive în instituțiile corecționale atunci când au stabilit dacă a existat o încălcare a articolului 3 din Convenție și au acordat o importanță deosebită rezonabilității cuantumului compensației pentru prejudiciul moral, având în vedere durata existenței unor condiții inadecvate de detenție.

În al patrulea rând, stabilirea condițiilor necorespunzătoare de detenție sau transport al deținuților a stat la baza prezumției de vătămare morală.

În al cincilea rând și, în sfârșit, în ceea ce privește problema dacă reclamanții au primit despăgubiri adecvate și suficiente pentru prejudicii, Curtea Europeană a examinat, pe de o parte, dacă despăgubirile s-au extins la întreaga perioadă reclamată de reclamanți și, pe de altă parte, dacă cuantumurile despăgubirilor acordate de autoritățile române erau rezonabile în comparație cu cuantumurile despăgubirilor echitabile acordate de Curtea Europeană de Justiție în cauze similare.

(i) compensația a fost extinsă la întreaga perioadă atacată? Majoritatea instanțelor române au constatat o încălcare a articolului 3 din Convenție și au acordat despăgubiri pentru toate perioadele reclamate de reclamanți. La examinarea unei cereri de vătămare din cauza condițiilor necorespunzătoare de detenție, o instanță a limitat perioada pentru care a fost acordată compensația, hotărând că fiecare transfer al reclamantului către o altă instituție corecțională însemna calcularea din nou a termenului de prescripție de trei ani. Alte două instanțe au luat o poziție diferită, excluzând din considerație, ca încadrându-se în statutul limitărilor, acele perioade de detenție a reclamantului care au fost întrerupte de eliberarea reclamantului și au depășit termenul de prescripție de trei ani pentru depunerea unei cereri de vătămare.

Pentru ca căile de atac prevăzute de legislația română să fie considerate eficiente, instanțele române au trebuit să analizeze plângerile privind încălcarea articolului 3 din Convenție în conformitate cu principiile și standardele jurisprudenței Curții Europene de Justiție. Acest lucru a fost deosebit de important în cazurile în care unii reclamanți au susținut că au fost reținuți mai mult decât termenul de prescripție de trei ani. Cu toate acestea, doar un număr foarte limitat de instanțe s-au pronunțat asupra acestei chestiuni și, prin urmare, această linie de jurisprudență nu a putut fi considerată răspândită și consecventă. În opinia Curții Europene, numai refuzurile sistematice ale instanțelor române, confirmate de jurisprudența consacrată, de a aplica conceptul de "situație continuă" dezvoltat în jurisprudența Curții Europene de Justiție cu privire la plângerile de încălcare a articolului 3 din Convenție, ar putea pune la îndoială eficacitatea măsurii în cauză. Nu a existat o astfel de situație în cazul de față.

(ii) valoarea compensației a fost adecvată și suficientă? Instanțele române au aplicat normele privind răspunderea pentru prejudicii și au stabilit în mod echitabil cuantumul despăgubirilor pentru prejudiciul moral cauzat reclamanților. În plus, instanțele române nu au acordat sume mai mici decât cele acordate de Curtea Europeană de Justiție în cauze similare.

Având în vedere cele de mai sus și nivelul general de trai din România, despăgubirile primite de reclamanți, considerate în ansamblu, nu au indicat nicio problemă sistemică de despăgubire necorespunzătoare pentru daune în raport cu sumele acordate de instanțele române.

(iii) concluzie. Ținând cont de criteriile utilizate de instanțele române pentru evaluarea condițiilor improprii de detenție și a despăgubirilor pentru prejudiciul moral cauzat reclamanților, trebuie remarcat faptul că jurisprudența României s-a modificat semnificativ de la Hotărârea pilot menționată mai sus a Curții Europene de Justiție în cauza "Rezmives și alții împotriva României" (Rezmive și alții împotriva României).

Această practică a fost consolidată printr-o hotărâre a Curții Supreme a României din 19 februarie 2020, care a stabilit criteriile de bază aplicabile tipului de căi de atac în cauză. Această decizie, care a fost notificată părților la 14 aprilie 2020, a fost disponibilă pentru revizuire în baza de date a hotărârilor judecătorești din 13 iulie 2020, iar publicul nu ar fi putut să nu cunoască decizia la șase luni de la publicarea acesteia, adică la 13 Ianuarie 2021.

Astfel, o cerere de vătămare, așa cum au subliniat în repetate rânduri instanțele române, a fost o cale de atac eficientă începând cu 13 Ianuarie 2021 pentru persoanele care credeau că fac obiectul unor condiții necorespunzătoare de detenție sau transport al deținuților și care, la momentul depunerii cererii, nu se mai aflau în aceste condiții.

Dacă instanțele române ar fi refuzat în mod sistematic să examineze plângerile privind condițiile necorespunzătoare de detenție în conformitate cu principiile și standardele definite în jurisprudența Curții Europene de Justiție, acest lucru ar fi putut pune sub semnul întrebării eficacitatea acestei căi de atac. Curtea Europeană a păstrat Autoritatea de a examina în cele din urmă orice plângeri din partea solicitanților care, în conformitate cu principiul subsidiarității, au utilizat căile de atac furnizate de autoritățile române.

(b) eficacitatea căii de atac în cazul reclamantului. Reclamantul a profitat de posibilitatea de a depune o cerere de despăgubire, ceea ce nu i-a oferit posibilitatea de a obține recunoașterea deplină a încălcărilor Convenției și de a primi despăgubiri adecvate și suficiente. Decizia finală în cazul reclamantului a fost pronunțată de autoritățile române la 13 februarie 2019, adică cu mult înainte de data stabilită de Curtea Europeană ca dată de la care remedierea în cauză ar putea fi considerată efectivă.

 

Rezoluție

 

Cazul a implicat o încălcare a cerințelor articolului 13 din Convenție, luate în considerare împreună cu articolul 3 din Convenție (adoptat în unanimitate).

În ceea ce privește respectarea articolului 46 din Convenție. În ceea ce privește căile de atac preventive, Curtea Europeană a remarcat cu interes că gradul de supraaglomerare în instituțiile corecționale din România a început să scadă imediat după adoptarea de către Curtea Europeană de Justiție a unei hotărâri pilot pe această temă și, de asemenea, că apelurile adresate judecătorilor de condamnare au permis instanțelor române să evalueze situația supraaglomerării în instituțiile corecționale, atacată de unii deținuți. Cu toate acestea, tendința descendentă a numărului de deținuți din instituțiile corecționale a ajuns la zero în iunie 2020, iar numărul corespunzător de persoane aflate în custodie a crescut pe parcursul a șase luni, atingând un nivel de 199,2% până în decembrie 2020. Această creștere a fost confirmată și de cele mai recente date disponibile pe site-ul conducerii sistemului corecțional din România. În consecință, Curtea Europeană nu a putut ajunge la o concluzie diferită de concluzia la care s-a ajuns în hotărârea menționată mai sus în cauza Rezmives și alții împotriva României. Deși legislația românească prevedea măsuri preventive, în absența unei îmbunătățiri clare a condițiilor de detenție în instituțiile corecționale românești, în special în ceea ce privește supraaglomerarea acestora, nimic din dosarul cauzei nu sugera că aceste măsuri ar oferi, probabil, deținuților o oportunitate efectivă de a aduce aceste condiții în conformitate cu cerințele articolului 3 din Convenție. Curtea Europeană de Justiție a solicitat autorităților române să se asigure că se realizează reforme pentru a reduce numărul deținuților din instituțiile corecționale și pentru a menține numărul deținuților la un nivel acceptabil.

În ceea ce privește recursul compensatoriu, Curtea Europeană a menționat că din 13 Ianuarie 2021 O acțiune civilă pentru vătămare prevedea, în principiu, o cale de atac adecvată pentru plângerile de încălcare a Convenției, care ar putea fi utilizate de persoanele care credeau că au fost reținute în condiții inadecvate în instituții ale sistemului afacerilor interne sau în instituții corecționale și care, la momentul depunerii cererilor, nu mai erau reținute în condiții presupuse contrare Convenției, precum și de persoanele care au făcut apel împotriva condițiilor necorespunzătoare de transport al deținuților.

 

Despăgubiri

 

În aplicarea articolului 41 din Convenție. Curtea Europeană a acordat reclamantului 2.500 de euro în despăgubiri pentru prejudiciul moral.

 

 

Добавить комментарий

Код

© 2011-2018 Юридическая помощь в составлении жалоб в Европейский суд по правам человека. Юрист (представитель) ЕСПЧ.