Hotărârea CEDO din 27 aprilie 2021 în cauza "Tekesh c.România" (contestațiile NN 15976/16 și 50461/17).
În 2016 și 2017, reclamantul a fost asistat la pregătirea plângerilor. Ulterior, reclamațiile au fost combinate și comunicate României.
În acest caz, plângerile au fost examinate cu succes împotriva emiterii unui avertisment către un membru al Parlamentului European pentru plasarea unui steag al Minorității Naționale pe clădirea în care se afla biroul său fără permis de publicitate. Cazul a implicat o încălcare a cerințelor articolului 10 din Convenție.
CIRCUMSTANȚELE CAZULUI
Reclamantul, membru al Parlamentului European care aparținea minorității naționale maghiare din România, a fost sancționat pentru plasarea steagurilor ținutului Secuiesc și districtului Partium pe clădirea în care se afla biroul său parlamentar.
PROBLEME JURIDICE
În ceea ce privește respectarea articolului 10 din Convenție. Aplicarea sancțiunilor împotriva reclamantului pentru săvârșirea unei infracțiuni minore sub forma absenței unei cereri preliminare de permisiune de publicitate cu încălcarea legislației accesibile tuturor a fost o ingerință în exercitarea de către reclamant a dreptului său la libertatea de exprimare, care vizează protejarea drepturilor altora.
Instanțele române au stabilit în principal normele de drept aplicabile și s-au concentrat pe concluzia că steagurile erau asimilate unei forme de publicitate destinată promovării activităților reclamantului, precum și scopul pentru care a fost utilizat clădirea în care se afla sediul reclamantului. Instanțele române nu au explicat de ce au respins afirmația reclamantului potrivit căreia steagurile exprimau pur și simplu apartenența reclamantului la o minoritate națională. Unele definiții ale conceptului de "publicitate" conținute în legislația română erau strâns legate de activitățile comerciale și, prin urmare, scopul lor era foarte departe de esența mesajului pe care reclamantul dorea să-l exprime prin acțiunile sale. În acest context, autoritățile române aveau o obligație specială de a motiva respingerea argumentelor reclamantei, având în vedere că în legislația română noțiunea de "publicitate" era dată în termeni generali și că autoritățile române aveau libertatea de a decide ce steaguri ar putea fi considerate obiecte de publicitate.
Instanțele române nu au luat în considerare jurisprudența, care, în opinia reclamantului, nu permitea definirea steagurilor în cauză drept "obiecte de publicitate".
Steagurile au fost afișate într-un context care nu era legat de publicitatea comercială în scopurile stabilite de jurisprudența Curții Europene de Justiție, potrivit căreia publicitatea este o modalitate de comunicare către public a caracteristicilor serviciilor și bunurilor oferite. Cu toate acestea, Curtea Europeană a recunoscut că acțiunile menționate au justificat luarea în considerare a scopului pentru care a fost utilizată clădirea în care au fost amplasate steagurile.
Curtea Europeană a făcut în mod repetat distincția între publicitatea comercială și publicitatea legată de litigiile publice pe probleme de interes public sau chiar anunțurile politice. Instanța a luat în considerare forma de transmitere a mesajului și scopul acestuia, precum și conținutul declarației relevante. Astfel, Curtea Europeană a elaborat o clasificare oarecum autonomă față de conceptele în cauză, definindu-le indiferent de modul în care reclamanții sau instanțele de stat au caracterizat declarația relevantă. În același timp, Curtea Europeană ia în considerare întotdeauna discreția acordată statelor, gradul cărora variază în funcție de tipul de declarație din cauză.
În speță, având în vedere legislația aplicabilă și clasificând steagurile afișate de reclamant drept publicitate, instanțele române nu au investigat conținutul acestor articole și nu au oferit niciun exemplu convingător al activităților sau evenimentelor pe care steagurile ar fi făcut publicitate. Cu toate acestea, un astfel de studiu a fost cu atât mai important, cu cât, În anumite circumstanțe, demonstrarea drapelului Secean ar putea ridica probleme sensibile de interes public în societatea românească, și anume întrebări cu privire la autonomia teritoriilor în care locuia minoritatea națională maghiară. Pe baza acestor fapte, instanțele române, care, în principiu, erau într-o poziție mai bună de a interpreta intențiile care stau la baza declarațiilor specifice și de a evalua modul în care publicul era probabil să perceapă și să reacționeze la această afirmație, ar fi trebuit să explice mai detaliat decizia lor de a considera steagurile afișate de reclamant drept publicitate.
Instanțele române au constatat, de asemenea, că motivul demonstrării steagurilor a fost acela de a atrage atenția publicului asupra scopurilor pentru care a fost utilizat locul de demonstrare a steagurilor. Cu toate acestea, instanțele române nu au luat în considerare dacă scopul utilizării clădirii, pe care autoritățile locale l-au numit Biroul Parlamentar al reclamantului, ar trebui să fie un factor semnificativ în acest caz. De asemenea, instanțele române nu au ținut cont de statutul reclamantului de deputat în Parlamentul European sau de drepturile acestuia care decurg din acest statut. În special, ei nu au stabilit exact dacă reclamantul a căutat să acționeze ca politician reprezentând un program politic sau ca cetățean obișnuit aparținând unei minorități naționale care dorea să-și exprime apartenența la această minoritate.
Reclamantul, care la momentul respectiv reprezenta Ungaria mai degrabă decât România în Parlamentul European, nu mai avea dreptul de a avea o funcție parlamentară în România. De asemenea, a stat în Parlamentul European ca membru al Partidului maghiar, nu al Partidului român și, prin urmare, a fost un reprezentant al majorității maghiare din Ungaria, nu al minorității maghiare din România. Aceste aspecte au fost legate de statutul solicitantului de deputat în Parlamentul European și de drepturile care decurg din acest statut, care au fost factori importanți în determinarea naturii declarației în cauză. Instanțele din România ar fi trebuit să clarifice aceste probleme, dar le-au ignorat.
Întrucât instanțele române nu au examinat în detaliu toate probele care le-au fost prezentate, acestea nu au putut stabili, ținând cont de criteriile elaborate și aplicate de Curtea Europeană în cauzele privind dreptul la libertatea de exprimare, natura mesajului pe care reclamantul a dorit să îl transmită și contextul în care acțiunile reclamantului ar fi trebuit luate în considerare. În orice caz, această probă de fapt, ignorată de instanțele din România, a sugerat că afișarea steagurilor menționate în caz a fost mai aproape de o declarație politică decât de publicitate.
Stabilirea naturii declarației în speță a avut o importanță deosebită pentru a aprecia dacă este necesară o ingerință în dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept prevede excepții, dar acestea trebuie interpretate restrictiv, iar necesitatea oricărei restricții trebuie stabilită în mod convingător, mai ales dacă declarația contestată este de natură politică, nu comercială.
În plus, deciziile instanțelor din România au fost foarte scurte cu privire la necesitatea intervenției și nu conțineau suficiente informații care să permită Curții Europene să evalueze motivația deciziilor.
Faptul că reclamantul a afișat steagurile în public a fost semnificativ din punctul de vedere al scopului specificat în legislație, și anume, de a asigura, printre altele, că mediul creat este consecvent, armonios, sigur și sănătos pentru a proteja resursele naturale și antropice, pentru a păstra calitatea peisajului și pentru a îndeplini standardele necesare în domeniul calității construcțiilor. Cu toate acestea, în a doua plângere, împreună cu alte steaguri, steagul teritoriului Partium a fost atârnat. Instanțele române nu au explicat de ce a fost pentru acest pavilion, și nu pentru alții, a fost necesar să se obțină, în baza legislației în cauză, un permis preliminar pentru publicitate și în ce scop.
În plus, în ciuda faptului că reclamantului i s-au aplicat sancțiuni în 2014 și 2015, acesta nu a fost obligat să scoată steagurile până în februarie 2020. În acești câțiva ani, demonstrarea steagurilor pe clădire nu a provocat nicio îngrijorare autorităților române din punct de vedere al siguranței publice sau al protecției mediului.
În ciuda caracterului scurt, motivele invocate de instanțele române pentru deciziile lor au condus la presupunerea că problema proporționalității sancțiunii a fost luată în considerare. Faptul că sancțiunea a fost nesemnificativă nu a compensat absența unor motive relevante și suficiente pentru restrângerea dreptului reclamantului la libertatea de exprimare.
În orice caz, ținând seama de cele de mai sus și, în special, de faptul că instanțele române nu au ținut seama în mod corespunzător de criteriile elaborate în jurisprudența Curții Europene, aceste instanțe nu au oferit motive pertinente și suficiente pentru a justifica ingerința în dreptul reclamantului la libertatea de exprimare. În consecință, ingerința reclamată nu era "necesară într-o societate democratică".
Rezoluție
Cazul a implicat o încălcare a cerințelor articolului 10 din Convenție (adoptată cu cinci voturi pentru, cu două împotrivă).
Despăgubiri
În aplicarea art. 41 din Convenție. Curtea Europeană a decis că constatarea unei încălcări a Convenției în sine ar fi suficientă doar despăgubiri pentru daune morale.