Hotărârea CEDO din 16 februarie 2021 în cauza "Buliga v.România" (plângerea nr. 22003/12), "Negulescu v. România" (plângerea nr. 11230/12).
În 2012, solicitanții au fost asistați în pregătirea plângerilor. Ulterior, reclamațiile au fost combinate și comunicate României.
În acest caz, au fost luate în considerare cu succes plângerile privind condamnarea solicitanților pentru infracțiuni de gravitate minoră pe baza mărturiilor decisive ale martorilor eșuați și absența factorilor de echilibrare. Cazul a implicat o încălcare a cerințelor articolului 6 alineatul (3) paragraful "d" din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.
CIRCUMSTANȚELE CAZULUI
Au fost inițiate proceduri penale împotriva reclamanților sub acuzația de infracțiuni minore, dar procedurile au fost întrerupte. Deși Procuratura credea că reclamanții erau vinovați, acțiunile lor nu erau suficient de grave pentru a se califica drept infracțiune. Reclamanții au fost pedepsiți cu amendă. Plângerile reclamanților la instanțele din România nu au avut succes.
Reclamanții s-au plâns că procedurile din cazurile lor au fost nedrepte, că instanțele s-au referit la mărturia martorilor pe care judecătorii nu i-au putut interoga în sala de judecată.
ASPECTE JURIDICE
În ceea ce privește conformitatea cu punctul 1 și litera "d" de la punctul 3 al articolului 6 din Convenție. După ce a stabilit că procedurile împotriva reclamantele au căzut în sfera de aplicare a Articolului 6 din Convenție, Curtea Europeană a reiterat faptul că cerințele generale de echitate de spus prevedere a Convenției, aplicat la toate cauzele penale, indiferent de ce infractiune au legat. În consecință, dispozițiile articolului 6 din Convenție erau aplicabile și în cazul prezentelor plângeri.
Apoi, Curtea Europeană, aplicarea principiilor generale prevăzute în Deciziile privind reclamațiile "Al-Khawaja și Taheri v. Regatul Unit" (Al-Khawaja și Taheri v. Regatul Unit) (Vezi: hotărârea pronunțată de Marea Cameră a Curții Europene în cazul "Al-Khawaja și Taheri v. Regatul Unit" (Al-Khawaja și Taheri v. Regatul Unit) din decembrie 15, 2011, plângerile N 26766/05 și 22228/06//Precedente ale Curții Europene a Drepturilor Omului. Problemă specială. 2020. N 14.) și "Shachashvili v. Germania" (Schatschaschwili v. Germania) (a se vedea: Hotărârea Marii Camere a Curții Europene de Justiție în cazul "Shachashvili v.Germania" (Schatschaschwili v. Germania) din 15 decembrie 2015, plângerea nr. Problemă specială. 2017. N 3.), a stabilit următoarele.
În primul rând, din deciziile instanțelor române analizate, a rezultat că aceste instanțe au concluzionat că reclamanții sunt vinovați, referindu-se la mărturiile martorilor care nu s-au prezentat în instanță.
În al doilea rând, în conformitate cu legislația română aplicabilă, instanțele române au fost obligate să examineze acuzațiile penale formulate împotriva reclamanților, pe baza probelor din dosar și a oricăror alte documente suplimentare. Ei nu aveau voie să audă mărturia martorilor (în Conformitate cu punctul 51 din textul de la Guvernare în cazul "Buliga v. România" (Buliga v. România), este vorba doar despre o judiciar special, procedura prevăzută la articolul 278.1 din Codul de Procedură Penală al României.). Cu toate acestea, această circumstanță nu a fost un motiv adecvat care să justifice absența martorilor relevanți în instanță în sensul articolului 6 din Convenție. În plus, nu a existat niciun indiciu că martorii ar fi indisponibili sau că ar exista dificultăți în asigurarea apariției lor în instanță.
În al treilea rând, instanțele românești au luat decizii, referindu-se la mărturia martorilor. În cazul "Negulescu v.România" (Negulescu v. România), mărturia unui martor a confirmat probele medicale. În consecință, s-ar putea concluziona că aceste declarații au fost decisive pentru instanțe în cauzele reclamantelor.
În concluzie, nu au existat suficienți factori de echilibrare care să compenseze poziția nefavorabilă în care apărarea sa găsit după ce a folosit mărturia martorilor absenți în instanță în cauze. În timp ce o garanție importantă ar fi fost de a oferi solicitanților sau avocații acestora posibilitatea de a interoga martori la etapa anchetei preliminare, apărarea nu a fost notificat de datele de întâlniri cu martori, nici nu a fost invitat să participe la interogatorii. De asemenea, reclamanții nu au fost prezenți personal sau prin intermediul reprezentanților lor în timpul interogatoriilor poliției. În cazul Buliga v. România, autoritățile române nu au avut nicio reacție la acuzațiile reclamantei privind intimidarea martorilor de către polițiști. Mai mult, în ciuda obiecțiilor reclamanților față de probele din cauză, și în cazul Buliga v.România, în ciuda cererii de probe suplimentare, instanțele din România și-au întemeiat deciziile doar pe probe din materialele cauzei. In plus, instantele romane nu au recurs la alte mijloace aflate la dispozitia lor pentru a asigura, cel putin teoretic, o mai buna protectie a drepturilor apararii. Mai exact, instanțele din România au avut posibilitatea, potrivit legii române, să anuleze deciziile parchetului, să returneze cauzele la parchet sau să examineze cauzele în cadrul procedurii penale cuvenite în primă instanță. În schimb, instanțele române au lăsat neschimbate deciziile Procuraturii fără a asculta probele din cauză, privând astfel reclamanții de posibilitatea de a examina încrucișat martorii a căror mărturie a fost crucială pentru cazurile reclamanților.
Drept urmare, instanțele din România au privat reclamanții de posibilitatea de a-și examina cauzele în conformitate cu cerințele Convenției.
Rezoluție
În acest caz, cerințele articolului 6 alineatul (3) paragraful "d" din Convenție au fost încălcate (adoptate în unanimitate).
Compensații
În aplicarea articolului 41 din Convenție, Curtea Europeană a indicat că reluarea procedurilor în cauzele reclamanților în instanțele române ar fi cea mai potrivită formă de compensare în cauze, având în vedere natura plângerilor reclamanților. Curtea Europeană a acordat, de asemenea, 1.000 de euro în Negulescu v. România și 4.000 de euro în Buliga v. România ca o compensație pentru prejudiciul moral cauzat reclamanților, care nu ar putea fi compensate prin simplul fapt de reconsiderare a cazurilor sau de a găsi o încălcare a Convenției.; despăgubirile pentru daune materiale nu au fost acordate în ambele cazuri.