Decizia CEDO din 10 noiembrie 2020 în cazul "Nyagu v. România", "Saran v. România" (sesizarea Nr 21969/15).
În 2015, solicitantul a fost asistat în pregătirea plângerii. Ulterior, plângerea a fost comunicată României.
O plângere a fost examinată cu succes în cazul împotriva faptului că persoanele reținute au fost obligate să dovedească cu ajutorul unui document întocmit de un reprezentant al denumirii religioase relevante că persoanele respective și-au schimbat religia pentru a primi alimente care îndeplinesc cerințele noii lor religii. Cazurile au implicat o încălcare a cerințelor articolului 9 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.
CIRCUMSTANȚELE CAZULUI
În cazul "Neagu v. România" (Neagu v. România), reclamantul, aflat în arest în 2009, a raportat că este Creștin Ortodox. În 2012, în timp ce se afla și în custodie, reclamantul a notificat administrația instituției penitenciare că s-a convertit la Islam și a cerut să-i ofere mâncare fără carne de porc. Cererea lui a fost respinsă. Ulterior, reclamantul a fost transferat într-un alt loc de detenție, unde a repetat cererea menționată mai sus de mai multe ori. Toate acestea au fost respinse pe motiv că reclamantul nu a prezentat niciun document de la reprezentanții denominației musulmane care să confirme că reclamantul s-a convertit la Islam. Toate plângerile reclamantului au fost respinse. Evenimente similare au avut loc în 2016, când într-un alt loc de detenție reclamantul a cerut să-i ofere alimente care respectă standardele credinței Adventiste.
În cazul "Saran v.România" (Saran v. România), reclamantul a executat o pedeapsă cu închisoarea în mai multe instituții corecționale. Reclamantul a susținut că, atunci când a fost luat în custodie în 2016, a declarat administrației instituției că este musulman. Potrivit autorităților române, reclamantul s-a descris ca fiind creștin ortodox. Reclamantul nu a primit hrană corespunzătoare credinței sale islamice într-una din instituțiile penitenciare.
ASPECTE JURIDICE
În ceea ce privește respectarea articolului 9 din Convenție. Curtea Europeană recent clarificate în contextul problemei de scutire de la serviciul militar că, dacă o persoană necesită tratament exclusivist din cauza lui sau a ei convingeri religioase sau credințe, cerința de a dovedi într-o anumită măsură adevărul de astfel de religie nu este o povară excesivă și nu vine în contradicție cu principiul libertății de conștiință, și dacă o astfel de confirmare nu a fost prevăzută, refuzul de a satisface pretențiile persoanei care a depus cererea este, de asemenea, considerată excesivă și contrară principiului libertății de conștiință (a se vedea Decizia Curții Europene în cauza " Diaghilev v. Rusia "(Dyagilev v.Rusia) din 10 martie 2020, plângerea nr.
Dispozițiile relevante ale legislației interne au stabilit o distincție între prima declarație de apartenența religioasă, în care un prizonier poate în mod liber și fără nici o formalitate, atunci când a fost admis la o instituție corecțională, și o schimbare în prizonier religia timpul de servire o propoziție, pe care deținutul trebuie să dovedească cu ajutorul unui document emis de către un reprezentant al său sau o nouă religie. Potrivit Curții Europene, astfel de norme, care presupun o cerință strictă de a furniza dovada scrisă a aderenței unei persoane la o anumită religie, au depășit confirmările necesare ale adevăratei credințe care ar putea fi necesare. Acest lucru se aplică în special situațiilor în care, la fel ca în cazul de față, reclamantele au avut inițial posibilitatea de a-și dezvălui în mod liber afilierea religioasă fără a furniza dovezi.
În cauza "Neagu v. România" (Neagu v. România), atât judecătorii care au examinat problema reținerii reclamantului, cât și Tribunalul de primă instanță au respins plângerile reclamantului fără a le analiza pe fond, întrucât reclamantul nu a anexat probe scrise întocmite de un reprezentant al noii credințe a reclamantului, așa cum prevede legea română. În consecință, autoritățile judiciare, în speță, nu a specificat dacă solicitantul a avut o șansă reală de a obține un astfel de document sau altă confirmare a faptului că el a fost un adept al religiei indicat de el, mai ales având în vedere restricțiile la care reclamantul a fost supus în timp ce într-o instituție corecțională.
Cu excepția cazurilor foarte rare, dreptul la libertatea religioasă nu este în niciun fel compatibil cu autoritatea statului de a evalua legalitatea credințelor religioase sau modalitățile de exprimare a acestora. Având în vedere importanța garantării faptului că trecerea de la o religie la alta este considerat serios și sincer decizie, obligația autorităților de Stat de a rămâne neutru, nu împiedică examinarea efectivă manifestări ale unei persoane mărturisirea religiei sale. Cu toate acestea, din deciziile luate în prezenta cauză nu rezultă că instanțele române au încercat să stabilească modul în care reclamantul și-a mărturisit credința sau intenționa să facă acest lucru.
Potrivit autorităților române, obligațiile care decurg din situația în cauză au avut ca scop prevenirea abuzului de drepturi și protejarea dreptului la libertatea religioasă. În același timp, instanțele române, care au examinat cererea reclamantului de hrană specială în conformitate cu prevederile religiei Adventiste după ce reclamantul și-a schimbat în mod repetat religia, nu au considerat că o astfel de cerere este un abuz din partea reclamantului.
În cazul Saran v. România, Tribunalul de primă instanță a respins plângerea reclamantului pe motiv că, la momentul admiterii în instituția corecțională, reclamantul declarase că este creștin ortodox și că atunci nu a dovedit că profesează Islamul. Cu toate acestea, aceste concluzii factuale nu corespundeau Chestionarului privind asistența etnică și spirituală completat de solicitant atunci când a fost transferat la instituția corecțională menționată, care a declarat că reclamantul era musulman. Mai mult, în prima instituție corecțională, solicitantul a primit mâncare în conformitate cu cerințele Islamului, iar în jurnalele de înregistrare a sesiunilor de instruire și a sprijinului psihologic din partea celorlalte două instituții corecționale, s-a remarcat, de asemenea, că reclamantul era musulman. Nu a existat niciun indiciu că instanțele române ar fi încercat să verifice datele factuale privind afilierea religioasă a reclamantului înregistrate de ofițerii corecționali relevanți. În plus, autoritățile române nu au explicat discrepanțele privind religia reclamantei constatate în diverse documente emise de autoritățile române. Cu toate acestea, autoritățile naționale au fost obligate să ia măsurile necesare și să își coordoneze acțiunile pentru a asigura schimbul adecvat de informații și diseminarea acestora.
Ținând cont de normele legale relevante, autoritățile române nu au realizat un echilibru corect între interesele administrațiilor instituției corecționale, interesele deținuților și interesele individuale ale solicitantului. În acest sens, Curtea Europeană nu a fost convins că, în cazul "Neagu v. România" (Neagu v. România), cererea solicitantului să-i ofere alimente care îndeplinește convingerile sale religioase ar putea cauza probleme pentru administrația instituției de corecție sau ar avea un impact negativ asupra listei de produse pentru alți deținuți. În cazul lui Saran v. România (Saran v. România), Curtea a mai menționat că reclamantul a primit alimente care corespundeau convingerilor sale religioase în trei instituții corecționale, ceea ce a condus la presupunerea că sistemul corecțional din România ar putea răspunde în mod corespunzător solicitărilor deținuților.
În ceea ce privește lungimea de luarea în considerare a problemei de furnizarea de produse alimentare în respectiva instituție corecțională, în cazul "Saran v. România" (Saran v. România), decizia tribunalului a fost pronunțată în Martie 2017, în timp ce reclamantul a fost transferat la o altă instituție corecțională în decembrie 2016. Autoritățile române nu au oferit explicații cu privire la întârzierea acestei proceduri.
Având în vedere cele de mai sus și în ciuda puterii discreționare acordate de autoritățile naționale în această privință, autoritățile române nu și-au îndeplinit, în măsura în care se aștepta în mod rezonabil, obligația pozitivă în temeiul articolului 9 din Convenție.
Rezoluție
În cazul Saran v. România, a existat o încălcare a cerințelor articolului 9 din Convenție (adoptată cu cinci voturi pentru, cu două împotrivă).
În cazul "Neagu v. România" (Neagu v. România), a existat o încălcare a cerințelor articolului 9 din Convenție (adoptat în unanimitate).
Compensații
În aplicarea articolului 41 din Convenție. Curtea Europeană a acordat fiecăruia dintre reclamanți 5 000 de euro în despăgubiri pentru daune morale. În cazul "Saran v.România" (Saran v. România), cererea de despăgubire pentru daune materiale a fost respinsă.