Rezoluția Curții Europene a Drepturilor Omului din 4 septembrie 2018 în cazul lui Cristian Catalin Ungureanu (România) (plângerea nr. 6221/14).
În 2014, reclamantul a fost asistat în pregătirea unei plângeri. Ulterior, plângerea a fost comunicată României.
În acest caz, se depune o plângere împotriva reclamantului pentru o lipsă prelungită de comunicare cu copilul său în legătură cu absența unei șanse legale de a stabili dreptul de a vedea un copil înainte de încheierea procedurii de divorț. Cazul a încălcat prevederile articolului 8 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
CIRCUMSTANȚELE CAUZEI
În toamna anului 2012, soția reclamantului și-a părăsit locuința comună și a depus documente pentru divorț și deținerea completă a fiului său de șase ani. Reclamantul a depus o cerere de ordonanță de siguranță, cerând să-i dea custodia completă sau comună a fiului său sau, în mod alternativ, dreptul de a vedea copilul până la finalizarea procedurii de divorț. În ianuarie 2013, instanța districtuală, remarcând că reclamantul nu a fost împiedicat să-și vadă fiul într-un nou loc de reședință unde soția reclamantului sa mutat, a constatat că o schimbare temporară a locului de reședință al copilului nu ar fi în interesul său superior și că, în orice caz, dreptul de a vizita un copil până la încheierea divorțului. Această hotărâre a fost lăsată neschimbată. Reclamantul nu și-a putut vedea fiul în perioada iunie 2013 până în noiembrie 2016, când decizia finală a fost luată în cazul divorțului, în cazul în care mama copilului a primit îngrijiri complete, iar reclamantul a avut dreptul să vadă copilul.
ÎNTREBĂRI DE DREPT
Deși instanțele românești nu au respins întotdeauna ca inadmisibile pentru examinarea pe fond a cererii de acordare a dreptului de a vizita un copil, prezentată în timpul procedurii de divorț, nimic din dispozițiile legii române nu a permis reclamantului să aștepte o decizie diferită. De fapt, normele legii avute în vedere, prin natura lor, au exclus circumstanțele reale ale cauzei din jurisdicția instanțelor naționale. Acest factor a fost predominant atunci când instanțele au adoptat deciziile. În plus, argumentul potrivit căruia reclamantul nu putea să vadă copilul nu putea fi considerat o verificare eficientă a interesului superior al copilului, ci o descriere simplă a situației care exista în momentul evenimentelor în cauză. Mai mult, instanțele românești nu au evaluat neîntemeierea situației și nu au răspuns cererii reclamantului de a elabora un plan mai structurat de întâlniri cu copilul. Curțile române au lăsat exercitarea dreptului, care a fost fundamental atât pentru reclamant, cât și pentru copilul său, la discreția soțului / soției reclamantului, cu care (la data faptelor) reclamantul a avut un conflict de interese.
În plus, procedura de divorț a durat mai mult de patru ani, afectând relația dintre reclamant și copilul său timp de aproximativ trei ani și cinci luni. Deși natura problemei se datora calității insuficiente a legislației române, durata acestei perioade a determinat Curtea Europeană să constate că autoritățile interne nu și-au îndeplinit obligația pozitivă în temeiul articolului 8 al Convenției (a se vedea Hotărârea Curții Europene de Justiție privind M. și M. v. Din Croația "(M. și M. v. Croația) din 3 septembrie 2015, plângerea nr. 10161/13).
DECIZIE
Cazul a constituit o încălcare a articolului 8 al Convenției (adoptat în unanimitate).
COMPENSARE
În aplicarea articolului 41 al Convenției. Curtea a acordat reclamantului suma de 8 000 EUR cu titlu de prejudiciu moral.